Amintiri din epoca… sportului bihorean

Mi-am propus să fac un mini-serial (deocamdată nu ştiu câte episoade o să aibă) cu câteva “foto-document” din sportul bihorean al anilor trecuţi.

Seria începe cu două fotografii de epocă, cu, aţi ghicit, doi dintre jurnaliştii care au (re)marcat sportul bihorean. Este vorba de inconfundabilul, irepetabilul, (i)responsabilul Vlad Sturz şi de “ză one and onli” maestru a lentilelor, (indiferent că vorbim de cele ale aparatului de fotografiat sau cele ale camerei de filmat) Feher “Albulescu” Jozsef. Pe vremea când FC Bihor era FC Bihor, iarba de pe Stadionul Municipal se călca, nu se fuma, iar fotbalul ne mânca zilele.

P.S. – am pe undeva, rătăcită, o fotografie compromiţătoare cu Vlad Sturz. La cererea publicului, va apărea pe site.

Cum se pot califica poloiştii în semifinalele LEN!

Azi ne-a făcut o vizită prin redacţie poate unul dintre cei mai competenţi oameni de polo din Oradea. Ivan Fejer crede că ne putem califica în semifinalele LEN, dar e nevoie de câţiva „DACĂ”.

În primul rând, spunea Ivan, dacă bazinul nostru, care e mai mare ca dimensiuni decât al lor, îl vom valorifica şi îl vom transforma într-un avantaj pentru noi, avem o şansă. Dacă vom şti să profităm de adâncimea bazinului, care de asemenea e mai mare decât a lor, îi vom obosi şi îi vom putea domina fizic. „La Budapesta, bazinul lor are maxim 1,90 şi majoritatea jucătorilor lor se putea împinge în fundul bazinului. Aici, nu au nici o şansă şi am putea profita de acest lucru”, povestea Ivan.
În al doilea rând, poate cel mai important „dacă” ar fi cel legat de arbitraj. Dacă vom avea un arbitraj care să ne permită un joc în viteză şi care să nu fragmenteze jocul, din nou avem o şansă.

Un lucru însă omit, în general, oamenii de polo să-l pomenească, deşi eu îl consider important, chiar dacă nu am fost sportiv să-l trăiesc pe propria piele. Şi aici mă refer la aportul publicului. Dacă spectatorii vor face atmosferă, e posibil ca ungurii să clacheze. Să nu uităm că majoritatea echipelor de polo din Europa nu sunt obişnuite să joace cu atâţia spectatori în tribună care, nu asistă ca la teatru. Fac atmosferă!

Mulţi „dacă”, puţine şanse. Vom vedea miercuri, pe 2 februarie ce va fi. Cert e că intrarea va fi liberă. Tot ce ne rămâne de făcut e să luăm drumul bazinului olimpic şi să strigăm până la sfârşit: „HAI CSM!”

CSM Oradea – Politehnica Iaşi sau meciurile care nu-i plac lui Cristi Achim

După o pauză de peste o lună, ne îndreptăm din nou spre Arena „Antonio Alexe” pentru un meci oficial de baschet. Baschetbaliştii noştri joacă astăzi (sâmbătă, 22 ianuarie), de la ora 18, primul joc de pe teren propriu din 2011. În mod normal, nu avem cum să pierdem în faţa ieşenilor, chiar dacă ei vin după două victorii consecutive (una în decembrie cu Miercurea Ciuc, iar a doua acum o săptămână cu SCM U Craiova).

Ieri m-a surprins o întrebare a lui Cristi Achim. Am discutat puţin despre meciul cu Iaşiul lângă mormântul lui Toni Alexe. Achim m-a întrebat: „Batem mâine?”. M-a cam luat pe nepregătite, pentru că nu are obiceiul să pună astfel de întrebări. Până la urmă am ajuns amândoi la concluzia că mai mari şanse sunt să câştigăm noi etapa viitoare la Steaua Bucureşti, decât să ne bată pe noi Politehnica Iaşi.

Dar eu cred că lui Cristi Achim îi e teamă de aceste meciuri. Meciuri împotriva unor adversari mai slabi cotaţi. Sunt convins că la fel de intens pregăteşte şi aceste jocuri, el e la fel de concentrat şi stresat, indiferent de adversar. Dar ştie foarte bine că e la mâna jucătorilor într-o mai mare măsură ca în cazul meciurilor tari. Ştie că dacă băieţii sunt deconcentraţi, dacă mingea efectiv nu vrea să intre în coş când trebuie, iar adversarilor le iese totul, poate ieşi nasol.

Îi e teamă, dar sunt convins că la sfârşitul meciului se va bucura poate mai tare decât o va face după victoria de miercuri cu Steaua.

Toni trăieşte prin baschet! Iar baschetul orădean trăieşte datorită lui Toni!

Toni a plecat dintre noi de şase ani. 21 ianuarie va fi o zi tristă pentru suflarea baschetbalistică din România. Îmi aduc şi astăzi aminte cum a fost ziua în care am primit vestea că Toni Alexe a murit. Pe 21 ianuarie 2005, era într-o joi, m-am prezentat la sediul „Jurnal bihorean”, locul de muncă din acea vreme.

Colegii mei, Gabi Nuţiu şi Teo Biriş m-au primit cu vestea: „Toni Alexe a murit într-un accident!”. Recunosc, pe atunci baschetul nu reprezenta mare lucru pentru mine. Era un sport ca oricare altul, din categoria alte sporturi în afara fotbalului. Ştiam că Toni Alexe era baschetbalist, ştiam că are o oareşcare legătura cu Oradea, dar nu-mi era prea clar care e aceea (ignoranţa tinereţii). Nu am avut de ales şi am început să fac săpături. Aşa am aflat că omul ăsta nu a fost un simplu baschetbalist, ci a fost BASCHETBALISTUL României.

Căpitanul naţionalei, campionul Asesoftului şi… cel care alături de Şerban Sere şi Mircea Matei a pus la cale renaşterea baschetului orădean. Mi-a stat pentru o clipă inima în loc când mi-am dat seama că, pe la ora la care eu auzeam vestea (în jur de ora 12 p.m.), Toni trebuia să fie la câteva sute de metri de sediul redacţiei J.B., în curtea şcolii generale Dacia, luându-şi în braţe fiica. Cea pentru care a ales să plece în miez de noapte de la Ploieşti pentru a o scoate de la şcoală a doua zi. Soarta a făcut ca unul dintre cei mai compleţi sportivi ai României să moară fulgerător…
Au fost geniali cei care au avut ideea ca Sala Sporturilor din Oradea să-i poarte numele. Numele lui Toni Alexe e pe buzele orădenilor de fiecare dată când vine vorba de Arena de lângă Crişul Repede. În timp, numele lui Toni va intra în conştiinţa colectivă a locuitorilor acestui oraş şi, chiar dacă de cele mai multe ori va fi rostit ca un automatism, el va dăinui trecerii timpului. Există încă multe persoane care stiu că există Arena „Antonio Alexe”, dar habar nu au cine a fost Toni. Ajunge că macar o parte din ei să aibă curiozitate să afle cine a fost Alexe. Dacă Sala Sporturilor nu i-ar fi primit numele, ne-am fi amintit de Toni Alexe doar pe 21 ianuarie şi asta dacă mass-media ar mai fi amintit de comemorarea morţii baschetbalistului.

Toni, odihneşte-te în pace! Tu, însă, continui să trăieşti prin baschet, iar baschetul orădean trăieşte datorită ţie.